au să-mi lipsească ştiu
strângerile de mâini fără atingeri
gândul că te voi găsi undeva
într-o zi, sentimentul că rugându-mă,
vieţii, să nu te dor, voi fi timpului rămas
trupul şi sufletul ce se deschid
în noaptea de echinocţiu sau crăciun
o secundă şi te cuprind. fără promisiuni
răsună arămie frunza pe alei, paşii
de pretutindeni spre nicăieri
precum cântecul acesta scris din noi
cu note albe pe portativ mov
dormi şi visează uneori real spui
cu ochii larg deschişi visez
inorogii dorm la marginea lunii
zările duc în lumi ale lor, singură
dacă mâine voi uita să mai vin,
să spui, când te vor întreba teii
goi de frunze şi vrăbii că te-am iubit
cu inima ăsta năucă am fost în tine
şi-am alergat înaintea ta
cu fericire de copil nebun visând
că suntem împreună, chiar dacă am greşit
enorm, de multe ori. te iubesc
de mii de ori am întors lucrurile
să nu se întâmple, în tăceri fără nume
să nu se închidă timpul când râzi,
când mă trezesc şi eşti lângă mine
te iubesc, să spui statuilor
vor înţelege sentimentul acesta ce trăieşte
în om bucurându-se, sperând,
iar dacă plânge, e din vina soarelui
prea multă lumină ne dă pentru drum
fără să ştie că suntem neputincioşi uneori
să ne mişcăm picioarele, sufletele
în dimineţi ca aceasta,
când oamenii încă dorm,
statuile au toate stări schimbate un pic
au vrut să iasă din împietrire
ca un cântec de dor închis în om
alături, privim frunzele care cad,
e octombrie, toamnă bogată
ploi şi brume ne vor spăla chipurile
icoane sub sufletul îngerilor
A îngheţat întunericul în această noapte
doar aburii calzi mai acoperă cristalele
s-au revărsat apele de pe Styx
şi negrul s-a lăsat în lichid închis
esenţa nocturnă e străpunsă de pumnale
gheare sclipitoare ce aduc cerul mai aproape
stele albe se privesc ca prin oglindă
văzându-şi ochii noi şi reci care stau la pândă,
cum umbrele se întind strivindu-le imaginea plăpândă.
În diamante carbonizate degete fine încearcă
iar şi iar să spargă pereţii ce nici nu vor a se clinti
până când stigmatizate se opresc să guste durerea,
dovada incontestabilă că încă mai sunt vii, dureros de vii…
carcasa îşi cere dreptul la viaţă, înfometată şi însetată
incapabilă să se adapteze, inexistenţa să o savureze
scurgându-i-se prin vene ca un elixir iar fibrele să-i fie hrănite,
sleită însă de ultimele puteri se prăbuşeşte inertă
când nectarul izbăvitor curge prin ea însăşi.
Ce înseamnă o mână fără de întreg
sacrificiul unei părţi pentru ca existenţa să continue…
Nesătui dinţii rup pielea, macină prin muşchii morţi
oprindu-se la fel de înfometaţi într-un zid de oase
halucinaţiile au încetat pentru ca ochii să vadă cu claritate realul
artere secţionate, sângele ţâşnind din fiecare celulă.
Gura acum însetată tânjeşte după lichidul pierdut
căci conştiinţa rămâne trează până la ultima picătură
străpunsă până în adâncuri de o acută durere a necesităţii.
În jurul ei fluidul cald îşi topeşte o posibilă scăpare
dar e prea târziu pentru acest trup învăluit în negru.
Dezbrăcat de material sufletul încearcă să se înalţe
izbindu-se cu furie de propria imagine adormită
totuşi oglinzile îl reflectă mereu înapoi în închisoarea imaterialului.
Deşi vechile dorinţe au încetat, o nouă durere metafizică
îl cuprinde, limitarea îl sugrumă pentru eternitate
orb la tot ce-l înconjoară, doar sângele mai sclipeşte
Păstrat şi el pentru veşnicie, ca sufletul în el să se înfigă
iar cenuşa-i inexistentă să vadă lumina zilei.
Emo MySpace Comments & Emo MySpace Comments
Emo MySpace Comments & Emo MySpace Comments
English
hi5 Coins
